Loading...

Acomodarea la creșă – mai grea pentru mami decât pentru A.

Când a început A. creșa am simțit că am pierdut o parte din noi, că nu aveam să ne mai conectăm cu aceeași intensitate ca până atunci…și aveam dreptate.

Cu o noapte înainte de prima zi în colectivitate scriam:

Toamna am simțit-o mereu a mea. O simt de la depărtare, din spatele căldurii toropitoare, a frunzelor care capitulează prea repede, a apusurilor mai roșiatice și mai timpurii.

Mă apucă mereu un dor de nou, de descoperire, un elan prematur și nerezistent.

Acum e despre tine, cea care descoperi lumea dis de dimineață, fetița cu cea mai frumoasă sclipire din ochi.

Îți invidiez neînfricarea care mă inspiră, învăț din curiozitatea ta nemărginită, mă hrănesc cu fiecare izbândă și îți mulțumesc pentru fiecare zâmbet.

Îți mulțumesc pentru 1 an și 8 luni in care ne-am aparținut fără martori, ne-am crescut și ne-am cunoscut.

Acum vom lua lumea la pas, fiecare în direcția ei, dar mână în mână.





Eram optimistă și cvasi pregătită, dar adevărul e că simțeam că cineva mi-a luat stomacul în pumn și nu avea să-i mai dea drumul decât 2 luni mai târziu.

Am început cu o acomodare treptată, de 3 ore pe zi, o duceam în jurul orei 9 și la 12 o luam înainte de somn. În prima săptămână nu mai știam să funcționez de una singură. Tot ce puteam face era să mă uit pe camere, să o reperez în marea de copii care se jucau nestingheriți și să ghicesc dacă plânge sau nu.

Prima săptămâna a fost grea pentru toți trei. Așa cum obișnuiesc cu orice nouă încercare, am citit mult înainte de a trece prin acest proces. Am făcut totul ca la carte:

  • am pregătit-o dinainte cu câteva luni, i-am povestit despre grădiniță, copii, ce va face acolo
  • am luat-o și pe ea cu noi la înscriere și a putut să vadă locul care i-a plăcut din prima clipă.
  • am citit cărți care au ca subiect copii care merg la grădiniță
  • am văzut videoclipuri cu copii fericiți care își pregătesc ghizdănelul și sunt încântați să se intâlnescă cu alți copii.
  • Nu am prelungit momentul despărțirii. Am vrut să-i transmit sentimentul de încredere și siguranță în personalul creșei, sentiment pe care doream să mi-l insuflu și mie.
  • i-am explicat exact care este momentul în care o vom lua, în așa fel încât să înțeleagă: ”Acum te joci cu copiii, mănânci de amiază și apoi ne vedem.”

Săptămâna în care a stat la program scurt a fost și cea mai grea. Oboseala, împreună cu frustrările de peste zi duceau la un plâns cu suspine prelungite. De a doua săptămâna am făcut cunoștință cu prima viroză dintr-un lung șir, iar la revenire am lăsat-o la program de 8 ore. Am luat-o mai linistită, mai odihnită și mai veselă. Deja era obișnuită cu locul și cu rutina, nu mai plângea nici dimineața, nici la amiaza.

De atunci au trecut 10 luni. Sunt mândră când o văd cu capul sus și spatele drept mergând spre sală. Deși aș vrea să se întoarcă, să-mi mai dea o îmbrățișare să-mi ajungă întreaga zi, rareori se întâmplă să-și exprime trările în public.

Acomodarea ei a fost destul de rapidă, dar eu încă mai am zile în care aș sta lipită de camere să îi pot ghici zambetele și lacrimile printre pixeli.

No Comments

Leave a Reply