Loading...

Copilule drag, tu nu îmi aparții

Fiind însărcinată în primele săptămâni, cea mai mare curiozitate era ce voi simți când va mișca fătul pentru prima dată. Auzisem că se simte ca bătaia unor aripi de fluture. Eu te-am simțit devreme, chiar de la 13 săptămâni, atunci ai prins pentru prima dată curaj. Și uneori te mai simt și acum , la aproape de 3 ani de la prima bătaie de aripi. Atunci mă duce gândul departe și îndrăznesc să visez la ”ce ar fi dacă…”





De la prima pâlpăire de aripi am știut că nu îmi aparții: tu ești tu, total diferită de mine, iar rolul meu este doar de mijlocitor. Te-am știut încăpățânată de la primele ghionturi dureroase și știu că îi ziceam bunicii tale : ”Nu-mi va fi ușor! Sigur va încerca să facă lucrurile doar în felul ei!” Nici nu știam atunci câtă dreptate aveam. Încăpățânarea ta a crescut o dată cu vârsta și cu explorările din care nu puteai fi oprită, iar eu am înțeles tot mai mult, cu fiecare pas al tău că tu nu îmi aparții.

Nu mi-am dorit nicicând să faci lucrurile asemeni mie pentru că știu că trebuie să fie și variante mai bune, mai îndrăznețe de a trăi viața. Îți respect îndârjirea, chiar dacă mă frustrează. Îți văd fiecare fir de frumusețe, de la ochii zâmbitori care se feresc de fire răsfirate de păr blond, nisipiu, la zâmbetul minune care are puterea să topească munți de oboseală, probleme și gânduri. Îți văd atât de bine și neputințele, pe unele le recunosc în noi, și micile răutăți, deprinse și însușite prea ușor. Te văd pe de-a-ntregul, atât de vie, expresivă, perspicace și guralivă. Cu asemănări și deosebiri, știu că nu îmi aparții.

”Lasă că mă descuc”, ”Pot si singulă”, ”Nu mami, A.” și cel mai recent ”Eu sunt plima”, poveștile despre tine bebeluș, toate sunt dovada desprinderii tale prea rapide, fără efort, de perioada scurtă de co-dependență.

Cu dor de bula noastră de siguranță în nesiguranță, recunosc cu mândrie că nu îmi aparții.

De ce merită să faci un copil?

De curând am fost la nunta unei prietene dragi și pe lângă fericirea de pe chipul miresei m-au impresionat atenția pentru detalii din partea mamei ei și dragostea, dar și nevoia de a face lucrurile să se întâmple așa cum trebuie.

Pe micuța noastră am lăsat-o cu bunicii tocmai pentru a avea câteva ore de respiro, dar am simțit câte un tremur de fiecare dată când vedeam mama din fața noastră hrănindu-și fiica de aceeași vârstă, în timp ce-și dădea ochii peste cap la fiecare năstrușnicie făcută de mica blonduță serioasă.





La o altă masă, un preot drag nouă, apropiat de oameni, așa cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, își invită fiica în pragul adolescenței la dans. I se citeau în ochi toți anii de strădanie în care a ajutat-o să-și câștige independența, frumusețea și bunătatea.

Atunci am realizat că avem cu toții aceleași trăiri de când ne ținem copiii în brațe pentru prima oară. Acea dragoste oarbă se transformă cu trecerea anilor în dragoste necondiționată, dar îngrijorată, mândria trebuie să ne fie iertată, severitatea îngăduită și ea. Suntem părinți și avem dragostea drept scut.

Înainte de a rămâne însărcinată citeam articolele celebre: ”Ești pregătită să devii mamă? ” ”Cum știi că a venit momentul să ai un copil?”, etc. Ei bine, nu vei ști nicicând dacă ești pregătită să devii mamă sau  dacă vei fi o mamă suficient de bună pentru copilul tău. Răspunsul la aceste întrebări s-ar putea să nu-l afli nici după ce vei avea un copil. Cu siguranță vei avea și zile în care îți vei dori să simți din nou libertatea dinainte de a crește un omuleț urlător și dependent  sau zile care merg atât de prost încât te gândești că ești departe de mama pe care ți-ai imaginat-o când ai îndrăznit să pornești pe acest drum necunoscut.

Mai presus de toate nesiguranțele rămâne acea privire din ochi pe care o recunoști cu ușurință și la părintele de bebeluș și la cel de adolescent: mândrie, amestecată cu multă dragoste, munți de răbdare și un strop de critică.  Din păcate poți recunoaște acea privire fugară și secretă abia după ce intri în secta celor dornici să sacrifice libertatea pentru iubire: secta părinților.

Suzeta și iubirea interzisă

Relația lui A cu suzeta a început de la câteva zile de viață și a fost o iubire luuungă și împărtășită. În ziua în care am ajuns acasă de la Maternitate, când hormonii se jucau cu sentimentele mele și vocea îngăduitoare a mamei mele îmi spunea: “Nu e nicio problema că nu poți alăpta, și tu ai crescut cu lapte praf și cu suzetă” (nu putea continua cu arhicunoscutele cuvintele ”Și uite ce mare ai crescut” că nu e cazul 😊) i-am oferit lui A. suzeta pentru prima oară. A îndrăgit-o de la primul molfăit.

Au urmat apoi aproape patru luni în care m-am chinuit să alăptez copilul încăpățânat care refuza orice era natural și adora orice era din silicon. La un moment dat chiar glumeam spunând că trebuie să punem bani deoparte pentru silicoane, că e clar că are aplecare către asta. La 5 luni deja ajunsese la performanța de a adormi cu 3 suzete, două în mână și una în gură, pe care le schimba cu o dexteritate greu de imaginat.

Am încercat să nu îi dăm suzeta prea mult pe timpul zilei, să o avem ca aliat doar la somn, dar în perioada erupțiilor dentare ne-a fost și nouă și ei cea mai bună prietenă. Acomodarea la creșă cred ca a fost îngreunată de faptul că am decis să aibă și acolo suzeta doar la somn (neapărat numărul magic de 3 suzete). O vedeam că tânjește după ea când vedea alți copii molfăind cu plăcere, iar primul lucru de care întreba când o aduceam în mașină era: ”Unde e Suzi? ”

Am așteptat răbdători să scape de erupția dentară, iar la o lună după ce i-au erupt ultimele 2 măseluțe am început operațiunea: ”despărțirea de suzi”. I-am spus că este fetiță mare, că e important să avem grijă de dinții noștri, că nu vorbește clar când are suzeta în gură, că ea are dinții frumoși și dacă mai păstrăm mult timp suzeta dinții se vor deforma și se vor face urâți.

Ajunsesem la recordul de a avea 9 suzete, toate foarte îndrăgite. Într-o zi de weekend i-am spus din nou poezia despre dinți, fetițe mari, etc și i-am sugerat să arunce suzeta care îi place cel mai puțin. Într-o săptămână am ajuns la neașteptatul număr de 2 suzete. I-am explicat că alte suzete nu mai avem, sunt ultimele 2, iar dacă ea simte că nu mai are nevoie de ele, le poate arunca la coșul de gunoi. Înainte de a le arunca i-am reamintit că sunt ultimele.

”Gata, sunt fetiță male, nu mai tlebuie suzi.”  Acestea au fost cuvintele pe care nu credeam c-am să le aud vreodată.

După o dimineața distractivă în parc a venit timpul pentru somnul de amiază, moment în care bineînțeles că a întrebat de suzi. I-am reamintit că le-a aruncat, că a fost alegerea ei, plus întreaga poezie arhirepetată. A plâns cu foc 15 minute, ne-am îmbrățișat și a urmat primul somn liniștit, fără suzetă. În următoarele 3 zile a mai întrebat de prietena ei în special în momentele în care încerca să se liniștească, dar i-am fost alături, am încurajat-o și a trecut destul de ușor peste prima despărțire.

Somnul lui A s-a îmbunătățit considerabil de când a renunțat la suzetă, nu se mai trezește plângând în căutarea ei, nu mai este atât de agitată și am scăpat de stresul că nu respiră bine când are nasul înfundat.

A da sau nu suzeta bebelușului este o alegere, la fel ca alăptatul, purtatul copilului, etc. La fel este și renunțatul la suzetă. O poți face blând, când este copilul pregătit, sau brusc, când crezi tu, ca părinte că a venit momentul. Pe noi, deciziile radicale nu ne favorirează. Dacă încercăm să impunem, se întoarce împotriva noastră cu toată încăpățânarea din dotare. Explicațiile scurte, repetate, par sa fie arma noastră.

Voi ce metodă ați încercat?

Soțului meu…

Când am început conversația pe mIRC acum 13 ani nici nu-mi imaginam că aveai să devii soțul meu și tatăl fetiței noastre bucălate.  Pentru cei 10 ani în care ai contribuit la formarea mea ca om, femeie, profesionist nu cred că ți-am mulțumit direct, dar indirect am fost ceea ce sper că vom redeveni cu timpul: ”pace” în căutare de aventuri comune.

Ultimii 3 ani au fost grei, dragul meu, cei mai grei din drumul nostru împreună și pentru ei vreau să-ți mulțumesc! Încă din perioada sarcinii ai fost nevoit să mă suporți indispusă, anxioasă și obosită. Au urmat apoi luni nebune de nesomn, lacrimi, zâmbete, teamă de necunoscut și multă iubire orientată spre cea mai mică și gălăgioasă ființă din viața noastră.





Ne-a fost greu să ne regăsim, să ne amintim că primii am fost noi, că chiar a existat o viață înainte de A. Am citit atât de mult despre importanța conectării părinte – copil și ne-am dedicat pe deplin ei, încât am uitat să mai fim noi: soț și soție.  

De abia acum încep să mă trezesc din nesomn, să mă simt femeie la fel de mult ca mamă, să te văd pe tine, soțul meu, nu doar tatăl ei. Îți mulțumesc că ai avut răbdare și nu a fost prea târziu. Îți mulțumesc pentru momentele de respiro pe care mi le îngădui: fiecare jumătate de oră contribuie la starea mea de bine.  Îți mulțumesc pentru răbdarea cu care îi oferi explicații, pentru creativitatea din poveștile dinainte de culcare, pentru toate vasele spălate și eforturile tale de a hrăni două mofturoase.  Îți mulțumesc pentru mâinile ocrotitoare care ne îmbrățișează și ne transmit doza de siguranță de care avem nevoie,pentru disponibilitate și cuvinte nerostite care rămân pe buze mușcate.

În privirea ei către tine, plină de iubire și adorație, găsesc confirmarea alegerii mele și îmi doresc doar să aibă și ea parte de același noroc.

Acomodarea la creșă – mai grea pentru mami decât pentru A.

Când a început A. creșa am simțit că am pierdut o parte din noi, că nu aveam să ne mai conectăm cu aceeași intensitate ca până atunci…și aveam dreptate.

Cu o noapte înainte de prima zi în colectivitate scriam:

Toamna am simțit-o mereu a mea. O simt de la depărtare, din spatele căldurii toropitoare, a frunzelor care capitulează prea repede, a apusurilor mai roșiatice și mai timpurii.

Mă apucă mereu un dor de nou, de descoperire, un elan prematur și nerezistent.

Acum e despre tine, cea care descoperi lumea dis de dimineață, fetița cu cea mai frumoasă sclipire din ochi.

Îți invidiez neînfricarea care mă inspiră, învăț din curiozitatea ta nemărginită, mă hrănesc cu fiecare izbândă și îți mulțumesc pentru fiecare zâmbet.

Îți mulțumesc pentru 1 an și 8 luni in care ne-am aparținut fără martori, ne-am crescut și ne-am cunoscut.

Acum vom lua lumea la pas, fiecare în direcția ei, dar mână în mână.





Eram optimistă și cvasi pregătită, dar adevărul e că simțeam că cineva mi-a luat stomacul în pumn și nu avea să-i mai dea drumul decât 2 luni mai târziu.

Am început cu o acomodare treptată, de 3 ore pe zi, o duceam în jurul orei 9 și la 12 o luam înainte de somn. În prima săptămână nu mai știam să funcționez de una singură. Tot ce puteam face era să mă uit pe camere, să o reperez în marea de copii care se jucau nestingheriți și să ghicesc dacă plânge sau nu.

Prima săptămâna a fost grea pentru toți trei. Așa cum obișnuiesc cu orice nouă încercare, am citit mult înainte de a trece prin acest proces. Am făcut totul ca la carte:

  • am pregătit-o dinainte cu câteva luni, i-am povestit despre grădiniță, copii, ce va face acolo
  • am luat-o și pe ea cu noi la înscriere și a putut să vadă locul care i-a plăcut din prima clipă.
  • am citit cărți care au ca subiect copii care merg la grădiniță
  • am văzut videoclipuri cu copii fericiți care își pregătesc ghizdănelul și sunt încântați să se intâlnescă cu alți copii.
  • Nu am prelungit momentul despărțirii. Am vrut să-i transmit sentimentul de încredere și siguranță în personalul creșei, sentiment pe care doream să mi-l insuflu și mie.
  • i-am explicat exact care este momentul în care o vom lua, în așa fel încât să înțeleagă: ”Acum te joci cu copiii, mănânci de amiază și apoi ne vedem.”

Săptămâna în care a stat la program scurt a fost și cea mai grea. Oboseala, împreună cu frustrările de peste zi duceau la un plâns cu suspine prelungite. De a doua săptămâna am făcut cunoștință cu prima viroză dintr-un lung șir, iar la revenire am lăsat-o la program de 8 ore. Am luat-o mai linistită, mai odihnită și mai veselă. Deja era obișnuită cu locul și cu rutina, nu mai plângea nici dimineața, nici la amiaza.

De atunci au trecut 10 luni. Sunt mândră când o văd cu capul sus și spatele drept mergând spre sală. Deși aș vrea să se întoarcă, să-mi mai dea o îmbrățișare să-mi ajungă întreaga zi, rareori se întâmplă să-și exprime trările în public.

Acomodarea ei a fost destul de rapidă, dar eu încă mai am zile în care aș sta lipită de camere să îi pot ghici zambetele și lacrimile printre pixeli.

Familie sau carieră?

Clasa a XII-a, profa de română pune întrebarea:

  • Dacă ar trebui să alegeți între familie și carieră, ce ați alege?

Am fost atât de surprinsă când aproape toate fetele din clasă au ales familia, încât m-am întrebat dacă este ceva în neregulă cu mine. La întâlnirea de 10 ani cele care aleseserăm cariera vorbeam despre frumusețea și încercările maternității, iar cele care aleseseră familia își găsiseră calea prin corporații.  Bineînțeles, bărbații nu trebuie să aleagă. Deși credem în egalitatea între sexe, nu am auzit de un tată care să sacrifice cariera de dragul copilului care răcește din săptămână în săptâmână, nici să stea lipit de camerele de la creșă suspinând o dată cu el.

De regulă îmi place să cred în echilibru, dar e greu să pui în balanță o alegere pe care o faci cu sufletul și una pe care o faci rațional. Mereu vei ajunge să sacrifici una din tabere, mereu te vei întreba dacă merită, dacă depui suficient efort pentru a păstra acest echilibru despre care ajungi să crezi că e un mit.  

Între decizii, planuri, nopți nedormite, bucurii de moment, victorii ne/ însemnate viața se întâmplă, ne schimbăm , ne adaptăm, evoluăm. În fiecare etapă a vieții e important să avem curajul de a găsi mulțumirea, de a îndrăzi să ne regăsim pe noi, așa cum suntem.

Indiferent de alegerile făcute, trebuie să învățăm să ne bucurăm de orice victorie: că e vorba de o reclamă reușită care aduce zeci de lead-uri sau victoria pe care ai simțit-o când ai scos cel mai îndărătnic muc. Când apune soarele, toate mamele merită să sărbătorească încă o zi în care și-au păstrat mințile în regatul asurzitor al părințelii în timp ce pe fundal se auzea Skype-ul care anunța următorul meeting.

De ce ai postat că ai votat?

Cred că majoritatea celor care a făcut acest gen de postare a simțit solidaritate, dreptate, normalitate. Am fost pentru o zi actori, nu doar pioni și ne-am simțit importanți, ne-am vrut influenceri, am crezut că avem ”puterea” de a-i convinge pe cei mai puțini hotărâți.

Facebook folosește butonul de vot din anul 2014 de la alegerile din Scoția și făcând abstracție de altgoritmii folosiți pentru a fi vizibil, și-a dovedit utilitatea. Cei care l-au văzut chiar sunt mai dornici să voteze. Studiile au arătat că s-au înregistrat cu 340.000 de voturi mai multe doar datorită acestui buton.

Eu am apucat să citesc știrea chiar înaintea alegerilor și mi-am zis că dacă prin postarea mea reușesc să conving un indecis, merită să o fac.

Da, știu, lumea nu va fi mai bună de azi, nu vor ieși curcubeie, nu vom avea condiții mai bune în spitale, programă conform timpurilor moderne în școli și nici salarii mai bune. Nu de azi, dar poate în viitor. Avem nevoie să sperăm, iar dacă speranțele ne sunt călcate în picioare, avem dreptul să taxăm: cu încă un vot.

Cum crezi că ar putea învăța engleză când ea nu vorbește nici românește?

–    Mommy, you are queen! (Îmi zice ștrengărește după ce mă încoronează cu o bucățică de hârtie igienică).

A are 2 ani și jumătate și am început cursurile de engleză de la 9 luni. Citisem încă dinainte de a rămâne însărcinată cât de importantă este fereastra de oportunitate până în 6 ani ca un copil să învețe limba engleză cu ușurință, fără a simți efort.

Primul an de curs a fost ocazia perfectă de a face mami sport o dată pe săptămână. Ajungeam machiată, aranjată, cu dor să ies din casă și să mai văd și alți oameni obosiți în afară de soțul meu. După 5 minute A. explora fiecare scamă, scaun, pernă, orice, numai materialele profesoarei, nu. După 15 minute eu eram un pachet de nervi, transpirată din cap până în picioare, iar ea bucuroasă că are spațiu de desfășurare și toți ochii asupra ei. Atunci îmi aminteam și de vorbele familiei: ”- Nu o mai chinui, fata abia gângurește, cum crezi că ar putea învăța engleză când ea nu vorbește nici românește?”

Am avut multe momente în care credeam că tot ceea ce citisem erau doar ”vorbe” ale experților care nu trecuseră prin transpirația mea de fiecare oră. Apoi A. a început să vorbească, să spună mai multe cuvinte în engleză decât în română, să facă propoziții, să ne ceară și nouă să îi vorbim în engleză.

Mai mult, deși părea neatentă la una dintre activități, a reușit să găsească prima obiectul ascuns de profesoară. Atunci am avut primul moment de mândrie maternă, am început să mă relaxez, să o las să exploreze, să mă bucur de timpul nostru împreună. Am fost bucuroasă să văd că învață mai mult decât limba engleză: învață să împartă și să strângă jucăriile, să-și aștepte rândul pentru a participa la jocuri, să îndrăznească să vorbească, să lege prietenii.

De când a început și grădinița mă întreb dacă nu e prea obositor pentru un ghem de copil să aibă o zi prelungită cu alte activități educative, dar apoi îi văd zâmbetul, bucuria de a participa, de a fi constant motivată și știu că este în locul potrivit. Doar suntem împreună și ne simțim bine.

Promisiunile de dimineață

Dimineața devreme fac imprudența de a amâna ceasul cu 10 minute – cea mai mare greșeală a zilei. Doar 10 minute fac diferența dintre o trezire cu pupături duioase, 5 minute obligatorii de joacă și un taifun care se prelungește până una din noi cedează. Nu e greu de ghicit cine. Ea are îndărătnicia adunată în ea de generații (de la bunica, mama, de la mine).

După minute în șir de negocieri, amenințări, promisiuni vine momentul decisiv: privirea fixă în ochi, zâmbetul ei din colțul gurii și privirea somnoroasă, dar hotărâtă și jucăușă care-mi spune: ”eu am tot timpul din lume și vreau să mă joc”.

Realizez în timp ce rostesc cuvintele nedrepte: ”Vrei, nu vrei, la creșă tot mergem!” că vina e a mea, a mamei nedormită de mai bine de 2 ani și jumătate care încă nu are bucuria de a-și prelungi somnul de dimineață cu 10 minute! Mai trec ei 16 ani cumva, îmi voi recâștiga eu teritorul, centimetru cu centimetru, va dispărea și ligheanul cu lego și hărtia igienică făcută bucățele lângă ușa de la baie.

– Haide, visul meu morocănos, încrede-te într-o nouă zi plină de bucurii, condimentată cu mici frustrări! La amiază vei fi mai bogată cu strângeri de mână, câteva dansuri, noi prietenii și câteva lacrimi, pe ici, pe colo.  

– Ne vedem la amiază, vom învăța să ne aparținem din nou, voi încerca să-ți ghicesc nemulțumirile și vom explora din nou și din nou alergând în galop printre tantrumuri.

Mami va mai lua câteva decizii dificile până atunci, dar niciuna ca aceea de a te duce îmbrăcată în pijamale și va încerca să-și păstreze cumpătul și să nu-și dea nici azi demisia.

Antrenamentul la oliță – de-a râsul, plânsul

Știm cum toții că părinții perfecți sunt doar cei care nu au copii. Am fost și eu părinte perfect până acum doi ani și jumătate, de atunci sunt doar mamă.

Eram la botezul Avei când m-a întrebat verișoara mea unde ar putea să-i schimbe nepoatei mele de 3 ani scutecul. Atunci m-am trezit gândind:

”-Dumnezeule, are 3 ani, e atât de deșteaptă, are un accent atât de frumos când vorbește în engleză și ea încă mai face în scutec?”

Noroc că nu am și verbalizat gândurile, căci 2 ani mai târziu îmi pun aceeași întrebare, dar acum Ava este sursa inepuizabilă a mirărilor mele.





Am început antrenamentul la oliță la un an și 2 luni. Am cumpărat prima olită, a doua oliță, olița portabilă și olița sub formă de WC care imită trasul apei de fiecare dată când degetele grăsune o ating. Am citit ”What is Poo?„ ”Connie face la oliță”, ”Bruno face la oliță”, foarte distractive și educative, în special pentru mami.

Un an și câteva luni mai târziu ne găsim cam în aceeași situație + un pipi la oliță după ce mami și-a luat inima în dinți și a decis să-i arate fetei cum se face:

1. Se pun două olițe alături

2. Neaparat lași copilul să aleagă olița preferată

3. Alegi ce rămâne

4. Vorbiți despre orice alt subiect

5. Face mami pipi

6. Îi arăți copilului, arunci pipi și îl lași să tragă apa

7. Vă spalați pe mâini

8. Întrebi copilul dacă vrea să mai încerce și el cu promisiunea că va mai trage o dată apa.

9. Copilul face în sfârșit pipi

10. Ovații, bucurie, minuni, eforturi răsplătite, laude nemăsurate timp de 20 de minute.

(Copilul face pipi pe el, all is good, se reia procesul).

Despre trilogia pipi la oliță presimt că vor mai curge multe articole, deci stay tuned!